In Bucegi

Întrucât dorinţa de merge pe munte era mare, cu mic, cu mare ne-am strâns să mai băgăm o tură de munte.
Aşa că am dat telefoane, am vorbit cu lumea şi am hotărât să mergem "La munte, vorba ceea, dăm un ban, da ştim că face".

Ne-am suit în Q7-le nostru alb(sub forma de personal CFR), am pus ochelarii de soare pe nas(deşi când am plecat din Braşov era noapte şi când am ajuns în Buşteni era ceaţă), am luat micu şi adidasul in picioare şi am pornit la drum.
Am inspirat aerul tare şi rece de la munte şi am început să urcăm. La fel cum au făcut şi predecesorii noştri pe traseul Jepilor Mici ne-am luat energizante, bere şi sacii de gunoi(plini) de acasă. Pe aceştia din urmă i-am abandonat chiar la începutul traseului, că doar deh, trebe să le arătăm celor "din provincie" ce înseamnă gunoi de Bucureşti. Ne-am hotărât să urcăm pe Jepii mici. Am citit numeroasele semne cu "Atenţie urs" şi ne-a părut tare rău că nu am întâlnit unul, să îi facem şi noi nişte poze şi să îl hrănim din mână. Asta e, poate altă dată. Am urcat puţin şi după ce am băgat cele două beri cărate cu noi ne-am prins că este tare greu la munte. Am aruncat dozele goale, că erau grele.Am ajuns totuşi la concluzia că se urcă destul de greu.
"Dar noi este jmecheri" zise unul din noi(eram mai puţin de 50),aşa că am baut energizantul pe nerăsuflate şi ne-am continuat drumul.Evident fără sticla în care a fost mirifica licoare.
"Greu la munte, frate, greu de tot". Văzand că transpiră tricourile noastre de nailon de firmă şi că începem să puţim, ne-am întors la cabină şi am urcat cu dânsa, doar nu suntem proşti să urcăm pe jos.

Din păcate a fost ceaţa(acum pe bune vorbind) şi nu am putut să vedem la distanţă mai mare de 70m în jurul nostru. Dar nu-i nimic, ne-am bucurat pe deplin de alte atracţii turistice, cum ar fi, peturile, sacii de gunoi, dozele de bere, sticlele de energizant. Ba chiar am văzut şi o bucată de linoleum(asta pe drumul de urcare). De asemenea ne-am întrebat cum este posibil să fi murit atâţia oameni pe traseu.

Am ajuns la cabina, am văzut ca este destul de scumpă, pana mea, eram cu ciuci(aşa o alint pe prietena mea) şi vorba ceea, o data o aduc la munte şi din nou vorba ceea, "dai un ban, dar ştii ca face"(ce poet sunt azi, vorbesc numai în maxime).
Şi dacă nu mai am bani de benzină la întoarcere, ce? Doar nu mi-am pus GPL degeaba pe Q7(am vazut poza, deci da, este posibil), apăs pe buton şi "ţaca paca" merge maşina mai departe.

"Vai fată" ce frumos este aici sus pe câmpia asta mare. Zici că eşti la noi "la pădure" numai ca eşti sus de tot. Şi este şi soare. Bine că am luat şi paharul ăsta cu noi, cumpăram o apă de la "butic", trebe să aibă "butic" aici sus şi mergem să vedem şi noi crucea aia mare, să le spunem şi noi prietenilor "de la oraş" unde am fost.

"Coaie, frate, mâncaţi-aş, ce mişto e aici". Dar nu mai car înapoi toate peturile si dozele astea. Oricum sunt goale. Le lăsăm aici, că doar deh, nu sunt eu fraierul să şi car înapoi ambalaje.

Ajungem frumos la cabana Caraiman, urcăm până la cruce. Din cauza ceţii nu reuşim să vedem absolut nimic. Sau cel puţin nimic natural, că peturi, bidoane şi doze de bere vedem din plin. Plecăm spre Babele pe Bulevardul din platou unde ne întalnim chiar şi cu oameni cu plase de plastic la ei. La un moment dat ne întâlnim cu două prezenţe atât de gingaşe şi suave încât ne speriem. Cele doua pitzi de mai sus, care nu au găsit buticul, dar totuşi mai aveau paharul la ele. Erau uşor deshidratate şi obosite. Se întrebau cât mai au de mers până la cruce. Le-am dat nişte apă şi am plecat mai departe.

Evident peturi şi doze la tot pasul.

Cred că am reuşit destul de bine să creionez persoanele care au lăsat acolo toate recipientele amintite mai sus. Am mai găsit o mătură şi un pliculeţ de ciocolată calda....nu ştiu cine naiba ar lăsa aşa ceva pe platou.

A şi încă ceva, în platou sus se vindea porumb......fiert şi copt....Am rămas fără cuvinte!
Oricum, una peste alta a fost chiar faină tura.