Marea reîntoarcere

Stăteam acum vreo două săptămâni cu un distins domn la masă care la un moment dat mă întrebă: Bă Tudore, tu mai ai blog? Răspunsul a fost că da, deși în acel moment nu eram sigur. Speram să nu aibă ăștia de la Google ceva opțiune dinaia idioată că dacă nu mai scrii timp de ț luni să îți șteargă blogul. Din fericire nu a fost cazul, dar adevărul era crud: nu mai scrisesem de mai bine de 5 luni. Asta este, când nu ai timp nici să mănânci, nu o să te trezești să scrii pe blog de plictiseală.

Din fericire, situația s-a schimbat acum, timp din fericire am din nou și pot astfel să mă dedic iarăși, ce-i drept nu într-o măsură foarte mare, blogului. Nu mică mi-a fost surprinderea în momentul în care l-am reîntâlnit pe credinciosul meu cobzar care încă mai cântă, ține ritmul și îi întreține pe vizitatori în lipsa mea, deși eu l-am ignorat cu desăvârșire. L-am învățat o melodie nouă și am pornit la drum, că doar așa este frumos, să vă mai povestesc și eu, dragii moșului lucruri interesante.

Azi de dimineață mă trezesc și eu ca tot omu, după o seară grea, pe la ora 12. Plapuma neobișnuit era de moale, aveam pernă, patul părea mai lat (și chiar era), din păcate era la fel de scurt și se simțea o adâncitura undeva în mijlocul lui. După ce mi-am repus în funcțiune creierul am percutat că de fapt nu eram acasă și că dormeam în cameră cu Trixi, care este ceva combinație între un porc de guineea și un iepure. Cred că este iepure, dar nu pot spune cu certitudine. Îi cam era foame lui Trixi pentru că tot alerga prin cușca ei și facea scandal. Nu scotea sunete, dar avea treabă cu niște cutii de pantofi pe care le hârșâia cu mult spor de podea. Conștientizând faptul că nu mai pot să adorm, am băut niște apă și am plecat. Am găsit pe drumul spre casă un pahar de vin, dinăla cu picior, în buzunar. M-am bucurat ca un copil, pentru că îmi lipsea din colecție un asemenea pahar. Ajuns acasă, văd pe hol un schelet. La propriu. Părea derutat, stătea pe stativul lui, se uita la ușa unui vecin și se scărpina în cap. Slavă domnului că am venit pe ziuă acasă că dacă nu, nu știu ce s-ar fi întâmplat. Îi faceam dracu un placaj ca la rugby (citit ragbi) și eram după aia bun de plată. Sau poate că m-aș fi speriat, aș fi fugit într-un colț și aș fi început să plâng. Varianta a doua pare mai plauzibilă. Oricum sunt convins că ar fi apărut de undevă Boris pregătit să se lupte cu scheletul și aș fi scăpat până la urmă.

Imagini care m-au marcat seara trecută sunt multe. Consider că nu ți-ai trăit viața până nu ai ajuns într-un club de latino, cu oameni având media de vârsta undeva pe la 35 de ani, având deasupra barului o statuetă cu Maica Domnului și lângă o poză Fidel care îi aprindea un trabuc lui Che. Sau Che îi aprindea o țigară lui Fidel... Nu mai știu, oricum some sick shit. Nu aveai unde să arunci un ac dar lumea totuși dansa. Nu am prea înțeles cum le ieșea pentru că de multe ori m-am simțit ca într-un pogo. Numai că în loc de dubioși care să sară și să dea din coate în timp ce se împing în tine mă trezeam cu tipe scăpate de sub control de al lor partener, care le-a învârtit prea tare și acum dragele de ele, intrate în vrie încercau cumva să se reechilibreze. De marea majoritate a dăților chiar le ieșea...dar nu tot timpul.

Acestea ziind fise eu vă las, nu înainte totuși de a menționa și o scenă desprinsă parca din documentarele de pe Discovery pe care am văzut-o ieri. Mă duceam plin de voie bună spre mirificul loc unde fac practica (deci pe lună). Mergând eu astfel prin această junglă urbană, prin această savană europeană care este Münchenul, văd la un moment dat un grup de ciori care se băteau pe ceva. Nu m-am apropiat pentru că am văzut filmul ăla cu păsările și nu am vrut să risc. Totuși la un moment dat, una mai vânjoasă dintre ele se desprinde de grup cu un hoit de șobolan in cioc. Era șobolanul ăla cât jumate de cioară și ieșeau niște organe din el. Nu am apucat să văd exact dacă era vorba despre ficat sau pancreas pentru că în secunda doi a venit încă o cioară și a mai rupt o bucățică de șobolan, facând-o astfel pe cea dintâi să îl scape din gură în iarbă. Nu am stat să asist și mai departe la festin dar sunt convins că nu a durat mai mult de jumătate de oră, la sfârșitul căreia nu s-ar mai fi văzut urmă de șobolan.

Acum mă duc, v-am salutat.