De unde veniti?.....

....(si rapsunsul pe un ton trist)De pe munte.

Chiar daca raspunsul la aceasta intrebare pare a fi trist, in realitate in interiorul fiecarui om care vine de pe munte este un pitic mic si negru care in momentul adresarii intrebarii se da cu capul de toti peretii camerei lui, mici si negre, de euforic si de fericit ce este.

Cam asa era si piticul meu astazi.La ora 9 juma seara cand am reusit sa ma intorc inapoi din una din cele mai tari ture din viata mea. Numai ca piticul meu lesinase deja, din cauza loviturilor repetate de peretii camerei,evident dupa ce in prealabil a borat de la atata fericire. Important este ca, in ciuda celor traite de el, avea un mare mare zambet pe buze.
Acum si-a mai revenit si a inceput sa danseze polka(evident, tot de fericire) impreuna cu prietenii lui imaginari si cu fantoma lui paraschiv.

In exterior insa, treaba sta cu totul altfel.
Picioarele mi le-am lasat undeva intre al treilei si al patrulea varf escaladat.
Soarele mi-a "pangarit fata ca pe un templu de pagani"R. Popa
Sarea de pe fata era(nu mai este, ca m-am spalat) atat de groasa incat as ajuta o familie din africa sa traiasca vo 4 zile.Si de sarea din par nu mai vorbesc, din pacate mai este acolo.
Aproape ca adorm pe tastatura.
Am pantalonii prinsi cu un lacat, pentru ca mi-am uitat acasa cureaua si a trebuit sa fiu inventiv.
Put ca penultimul om(ultimul este baiatul spalatel care a fost pe munte cu mine)

Dar cum a inceput totul?
Am zis si eu cu Radu sa facem o tura mai chill asa, de vo 6 ore. Am ales traseul, am ales trenul(pe care l-as putea numi trenul "tineretii" pentru ca in el erau babe si mosi) si am plecat plini de voie buna.Pe scurt ar suna cam asa ziua de azi:
Am urcat, am injurat, am urcat, am facut poze, am constatat ca am uitat sa incarc bateria la aparat, am injurat, m-a injurat radu, l-am injurat inapoi, am ajuns la un consens si am injurat din nou, am inceput sa fac poze cu telefonul lui, am urcat, am urcat, radu nu a vazut ca drumul face dreapta asa ca am mers in fata si ne-am catarat peste o stanca, am injurat, am obosit, am facut poze, am urcat, am urcat, am ajuns pe un varf si am vazut in departare inca 2 varfuri. Fara sa ne dam seama si sa citim bine cum merge traseul, am presupus ca noi trebuie sa ajungem pe cele 2 varfuri din departare. Am trecut peste inca un varf in drum , am coborat, am injurat, radu a inceput sa schiopateze, a injurat, eu am facut misto de el,am trecut granita din austria in germania, am inceput sa urcam, am urcat, am dat de lanturi(ciudat, in descrierea traseului nu scria nimic de lanturi), am urcat am urcat, ne-am crucit cat de fain poate sa fie.Asta cam de 20 de ori asa.Am coborat.am coborat, am coborat si am mai coborat putin. Am mai citit o data descrierea traseului si ne-am uitat pe harta. Am injurat ca gresisem si in loc de 2 am facut patru varfuri. dar la final, ne-am bucurat.

Care sunt concluziile?

Le voi da in inaltimi:

Plecare 900m-->primul varf 2180m-->al doilea varf 2191m(aici trebuia sa se termine traseul)-->al treilea varf 2301m-->al patrulea varf 2321m-->sosire 900m.

Dar a fost tare tare de tot.

De Mircea Cartarescu

Am primit pe mail asta si in multe privinte sunt de acord. Aproape ca exprima ceea ce, din pacate, vocabularul meu de inginer in devenire nu poate exprima. In alte privinte nu sunt deloc de acord, dar asta e, nu le putem avea pe toate.


Sentimentul romanesc al isteriei - de Mircea Cartarescu

"N-am crezut niciodată în specificul naţional, în "sentimentul românesc al fiinţei", în tot ceea ce filozofii culturii şi psihologii maselor ne-au atribuit ca să ne distingă de alte popoare.

Nu cred că suntem mai ospitalieri decât alţii, mai harnici sau mai hoţi.
Nu-mi pare nici bine, nici rău că sunt român. Uneori regret că nu m-am născut elveţian, dar imediat îmi aduc aminte că aş fi putut să mă nasc ugandez. Suntem şi noi, românii, undeva "la mijloc de rău şi bun", cum scria Ion Barbu, un neam sub soare, nici prea-prea, nici foarte-foarte.

Dacă n-am luat nici un premiu Nobel, în schimb am inventat stiloul. Daca zidul ni s-a prăbuşit peste noapte, ne-am apucat, cuminţi, a doua zi să-l ridicam la loc, şi tot e ceva. Am fi putut, în definitiv, să-l lăsăm în plata Domnului de zid şi să ne cărăm cu toţii în alta parte...

Cu toate astea, există ceva specific românesc, ceva atât de adanc în firea noastră, a celor care trăim azi pe acest plai de dor, încat m-aş hazarda să spun că este însăşi esenţa "românismului" în acest moment istoric. Este cercul vicios al isteriei provocate de stres şi al stresului provocat de isterie. Daţi-mi voie sa fiu, în continuare, mai explicit.

Dacă trăieşti numai în România, e posibil să nu-ţi dai seama că e ceva în neregulă cu lumea din jur. Ai culoarea mediului şi te mişti odată cu el. Eşti una cu toţi ceilalţi. Dar dacă te întorci, după o vreme indelungată în ţară, e cu neputinţa să nu fii izbit de cât de anormală e umanitatea de aici. De cât de chinuiţi sunt oamenii şi de cât de răi devin din cauza asta.

Nu se poate să nu fii uluit de faptul, de pildă, că una dintre cele mai răspândite strategii de supravieţuire e mitocănia agresivă. În orice ţară civilizată oamenii încearcă să-şi menajeze nervii cât se poate de mult. Sunt prevenitori unii faţă de alţii în forme duse aproape până la caricatură.
Şi-au dezvoltat zâmbete sociale şi ritualuri de contact care să elimine, practic, posibilitatea oricăror conflicte. Când cineva te contrazice, îi zâmbeşti şi spui: "We agree to disagree" ("am căzut de acord că nu suntem de acord"). Când cineva te calcă pe picior, te grăbeşti să-ţi ceri tu scuze.



O ipocrizie blândă şi surâzătoare te întâmpină peste tot, ca un balsam care alină toate rănile şi satisface toate susceptibilităţile. Această ipocrizie poartă numele de politeţe şi este esenţială pentru fluidizarea substanţei sociale.

Românul nu este aşa pentru că nu poate fi, obiectiv, aşa. Pentru că la noi, dacă eşti bun, eşti călcat în picioare. Să ne imaginăm o tânără care devine vânzătoare. Îşi iubeşte meseria şi îşi propune să fie cât mai draguţă şi mai serviabilă cu clienţii.


Zâmbetul profesional, acel zâmbet care vinde marfa, i se va şterge însă curând de pe faţă după ce vreo cinci-şase inşi îi vor trânti câte-o bădărănie sau vor începe să urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de lucru. Sunt toate şansele ca după o lună de zile zâmbetul să-i dispară complet, iar după un an să avem vanzătoarea noastră standard, acră şi scârbită, care te repede de nu te vezi.

Bădăranii de care-am vorbit nu sunt nici ei bădărani din naştere. Şi ei sunt bieţi oameni la care s-a urlat şi care-au fost umiliţi de când se ştiu. Au devenit scârboşi pentru că au simţit pe pielea lor că nu ţine să fii draguţ cu ceilalţi. Pentru că, la toate ghişeele, au rezolvat numai urlând. Pentru că doar fiind mitocani au avansat social, călcând peste cei blânzi.

În armată, soldaţii sunt extrem de chinuiţi "în perioadă" de sergenţii lor. Când ajung ei inşişi sergenţi, îi chinuiesc pe noii recruţi şi mai abitir. Şi tot aşa, în toate straturile sociale şi la toate nivelurile, românii îşi sunt propriii călăi şi propriile victime într-o societate profund alienată psihic, o societate isterică.

Cred că asta ne distinge, ca români, în lume, la ora actuală: tensiunea continuă la nivelul vieţii cotidiene. Starea continuă de explozie, care ne provoacă ulcere şi atacuri cerebrale. Conflictul generalizat al fiecăruia cu fiecare. Nu vreau să spun prin asta că suntem fundamental răi.

Fireşte, ne-au împins spre asta sărăcia şi lipsa de orizont, carenţele de educaţie, perplexitatea maselor ţărăneşti dezrădăcinate şi aduse în ghetourile marilor oraşe. Pot fi şi alte explicaţii obiective. Dar e încă ceva, mai subtil, mai întunecat în tot acest chimism social. Înrăiţi de lumea în mijlocul căreia trăim, cu timpul începe să ne placă să fim răi.

Sadismul nostru rabufneşte atunci în insultă şi obscenitate. Începem să ne mândrim cu grobianismul nostru şi, exhibiţionişti ai moralei, ne dezbrăcăm voluptuos de caracter în aplauzele excitate ale publicului. Curând, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge binele de rău ca târfele, securiştii şi noii îmbogăţiţi.

Ascensiunea (sau doar supravietuirea) noastră socială e marele premiu câştigat cu preţul mitocăniei noastre.

Iar cercul acestei nevroze naţionale nu ar putea fi spart decât printr-o lungă terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lungă, scumpă şi cu un rezultat incert. Nu cred că ne-o putem permite deocamdată."

Asta asa, ca nu am mai scris nimic de mult timp. Un Post 100% original nu stiu cand va veni.
Pentru ca nu este o creatie originala mie, nu mi-am permis sa modific nimic, tocmai de aceea am scris la inceput ca nu sunt de acord cu unele kestii.
In ceea ce priveste premiul Nobel, da, intr-adevar:
Nicolae Paulescu trebuia sa il primeasca pentru descoperirea insulinei(articol care atesta acest lucru)
si
George Emil Palade a luat pentru descoperirea ribozomilor(articol aici)

Si am mai gasit si asta Elie Wiesel
Din nou precizez, nu voi incepe sa iau la puricat articolul sa zic ce imi convine si ce nu.